Bostan leaks

Toată ziua nu am făcut altceva decât să o frec într-o parte și-n alta. Nu-mi găsesc locul și tresar de fiecare dată când aud ușa liftului. Stomacul bolborosește într-o limbă stricată. Iar am trecut pe antibiotice. Vecinii de la etajele superioare ascultă în sincron știrile. Forfotă în bucătăriile deschise spre luminator. Sunt treizeci de grade afară, cu cinci mai multe în casă și altele două în mine. Pe laptop alternează, în ton cu ficatul, Igor Stravinsky și Tigran Hamasyan.

Tai ceapă, morcovi, țelină, păstârnac. Din congelator scot un fragment dintr-un curcan de țară și îl privesc cum se întinde, cum se trezește și ar vrea să fugă cu viteză mult sub cea a unui melc. Am pupilele dilatate și mă abțin să nu plâng. Am uitat să torn apă fierbinte în chiupul cu huște, și boarfele cu care să-l învelesc stau împrăștiate printre picioare. Îmi trec de câteva ori nasul peste oala de pe aragaz - mai trebuie cimbru, sare și leuștean.

- Uăi guzgani (se aude la vecinul de vizavi)! Sî moarî frati-tu dacă nu ti chiș întri ochi. Nu țî-i rușâni, uăi tăntălăuli! Tuț gâtu’ mă-tii. Cum sâ-mi fași tu mií una ca asta?

Mă vede că încerc să închid geamul. Șarpele se fâțâie încolo și-ncoace, iar strungăreața imensă, ca o cruce pe vârful limbii, mă înspăimântă. Mă miră cum poate vedea prin roșul ală tulbure din ochi, de parcă asistă la o luptă crâncenă între hematii. Rânjetul diabolic vibrează pe șira spinării și-mi accentuează secreția de suc gastric. E timpul să iau și probioticele.

- Și fași veșini? Tragi cu urechea la jiam? Hai nu ti ascundi câ știu undi stai! Tot și mișcî mișcî mort dacî ni dăm mari.

Închid geamul știind că voi pătrunde încetișor într-o saună și încerc să nu-i fac pe plac individului. Odată cu ultima peliculă de aer ușor răcoros se strecoară printre rame o ultimă dovadă de mitocănie bachică:

- Grijania mă-tii di muscî! (alergând cu degetul butucănos printr-un pahar de vin negru).

Mi-a făcut poftă. Îmi torn o cană de vin de butuc, proaspăt scos de la frigider. Dau jumate pe gât iar cu restul mă joc, învârtind paharul pe masă pe traseul unei curbe Möbius invizibile. Nu-mi pot scoate din minte imaginea idiotului. Mi-a stricat dispoziția, așa cum era ea ... proastă.

Zilele trecute am fost la psiholog. Mi-am făcut în minte scenarii în care eu aș fi fost cel care pune întrebările, ca un dresor la circ aș fi putut manipula orice situație dacă nu aș fi trecut întâi prin ambulatoriu. M-am simțit ca un babuin într-un magazin de porțelanuri. Pășeam pe o imensă claviatură și oricât aș fi evitat privirile sictirite ale pacienților, tot mă loveam de câte un nas spart, o mână sau o scăfârlie ascunsă pe sub o șapcă cu plasă, asemeni celor purtate pe când eram copil.

În cabinet m-au trecut toate căldurile. Nu mi-a ieșit pasența. Am plecat de acolo dărâmat, cu un gol în stomac și unul în cap. Toate întrebările s-au redus la una, ascunsă în subconștient, și care mă arde ori de câte ori încerc să-i găsesc un răspuns.

Poc! Poc! - în geam. Ridic storurile și văd un maimuțoi cu maiou. Nu înțeleg o iotă din ce spune. Gestica sa mă trimite lent pe un stadion. Stau exact pe linia de aut. E liniște. În față mi se derulează cu încetinitorul o scenă cu locuri ocupate de indivizi burtoși. Toți au maiouri albe, fulare la gât, grimase care mai de care mai voalate sub lumina palidă a soarelui, pungi cu cucurigi și semințe lipite de buze. Se toarnă melancolia. În orice moment aș putea lua unul dintre cadre și să-l potrivesc dincolo de geam. Deschid geamul. Oricum, înăuntru e saună.

- Veșini! Veșini!? Eu cu șini vorghesc? N-auz cî vreu sâ-mi șer scuzî dacî ti-am supărat cu șeva!? Dă-o-’ncolo di treabî, dar chiar nu ni putem înțălegí?

Stă întins cu burdihanul peste lada din fața geamului. Cumva vrea să mă cuprindă. Îmi face semne în care mă cheamă să mă strângă la piept ca un părinte. Deși un pic grizonat, arată ca și cum ar avea peste cincizeci de ani. Nasul său seamănă cu un cartof abia încolțit. Stau înlemnit și nu schițez nicio mișcare. Ar putea foarte ușor să arunce cu paharul în mine, însă în sufletul său acest lucru ar însemna cel mai mare păcat, un sacrificiu pe care nu mulți sunt dispuși să-l facă.

- Ti pómeni cî ti-o-’nțărcat Scaraóțchi, cî-ț cam joacî ochii-n cap. Ti chiamî cumva sau ești surdomut?

- Nu sunt de niciun fel!

- Pânî la urmî nu ț-o mâncat mâța limba. Cât pi și sî cred cî-ț baț joc di mini.

Mă-ntorc să mestec în borș. A dat în clocot. Sfărâm în palmă un ghem de fidea. Aud voci pe scară. Tresar și pe frunte îmi cade un strop. Privesc tavanul - e plin de broboane. Încep să-mi rod unghiile și merg să mă uit pe vizor. Vecina își scoate câinele la plimbare. Pentru o secundă dulăul se uită spre mine, ca și cum ar ști că-l privesc de după ușă. Mârâie și se pregătește să latre când este pocnit de stăpână cu o curelușă peste bot. Îi aud doar ghearele cum zgârie mozaicul, în ultima încercare de a-mi mai zice câteva, pe limba lui.

Dau focul la mic și adaug pătrunjel verde. Dintr-odată o liniște, cum rar mi-a fost dat să simt, pune stăpânire pe tot. Scot capul pe geam și observ, fluturată de o adiere izolată, o perdea maronie - singura pată de culoare din apartamentul întunecos al vecinului guraliv. Nicio știre nu se mai aude, nicio ceartă; nici măcar ciorile ori guguștiucii care se înfruptau pe acoperișul gheénei. 

Tigran își face de cap prin tot apartamentul. Îl văd în razele care ridică în aer praful, unde izbite de toți pereții se furișează ca niște capcane minuscule ca apoi să spargă tot ce iese în cale. Mama lui de ciocan, mama lor de ferestre ovale.

Aprind becul și mă întind pe gresia rece în poziție fetală. Cu coada ochiului privesc filamentul apoi bubulițele cum își schimbă culoarea. Mi le imaginez în centura Kuiper, ordonate și gingașe, păstrând evidența fiecărei hălci de trecut. Această nesiguranță mă liniștește. 

Închid ochii - aud cum se frământă universul în toate măruntaiele sale. Încerc să-mi aduc aminte acea întrebare uitată în subconștient.

Bum! Bum! - simt o undă de șoc dinspre ușă. Să fi omis ușa liftului? În tot valul de căldură trecerea timpului m-a lăsat rece. Simt gheață-n stomac. Tigran s-a oprit. Dincolo de geam aud croncănituri. Cu coada ochiului văd cum se lasă un guguștiuc. Îmi adun mâinile, ca și cum ar adăposti un secret, și-mi lipesc buzele de degetele mari. Suflu printre ele și-i chem să ne spunem povești.

Bum! Bum! - mă ridic nefiresc de ușor și ca un magnet mă apropii de ușă.

Prin vizor văd noaptea cu stelele ei cu tot, rămase în urmă; întâi cu un ochi, apoi cu celălalt. Întorc cheia-n butuc. Mă proptesc în perete.

Deodată am simțit vidul - purta maiou și fular, bermude, șosete.